EVENIMENTE
Deschişi permanent pentru cunoaştere!
EXPONATUL LUNII MAI 2025 LA VIVARIU ESTE
Broasca mare de lac (Pelophylax ridibundus Pallas, 1771)
Broasca mare de lac (Pelophylax ridibundus Pallas, 1771) este un amfibian tetrapod, printre cei mai mari din Europa cu picioarele posterioare mai lungi decât cele anterioare, adaptate pentru sărit și înot, având spatele și coapsele de culoare verde ori brun cenușiu, cu pete închise, gura largă și cu ochii bulbucați. Trăiește atât în apă: iazuri, lacuri, canale, bălți, cursuri de apă lină, ce au malurile acoperite de vegetație, stuf, papură, unde se adăpostește și reproduce, cât și pe uscat unde se hrănește în special cu insecte, limacși, melci mici, râme, populând Europa și Asia iar în unele locuri ajungând accidental o dată cu puietul de pește sau intenționat.
Broaștele de lac se înmulțesc prin ouă, care, sunt depuse în apă, reproducerea debutând primăvara prin luptele masculilor pentru teritoriu și pentru ierarhie. Femela depune aproximativ 10000 de ouă în serii de câteva sute pe fundul apei. Mormolocii ce ies din ouă trăiesc în vegetația de pe marginea apei fiind omnivori, în perioadele lipsite de hrană apare fenomenul de canibalism ce asigură perpetuarea speciei prin accelerarea metamorfozei. Maturitatea sexuală este atinsă abia după doi ani.
Broaștele de lac se înmulțesc prin ouă, care, sunt depuse în apă, reproducerea debutând primăvara prin luptele masculilor pentru teritoriu și pentru ierarhie. Femela depune aproximativ 10000 de ouă în serii de câteva sute pe fundul apei. Mormolocii ce ies din ouă trăiesc în vegetația de pe marginea apei fiind omnivori, în perioadele lipsite de hrană apare fenomenul de canibalism ce asigură perpetuarea speciei prin accelerarea metamorfozei. Maturitatea sexuală este atinsă abia după doi ani.
În România, broasca mare de lac populează habitate acvatice în zone de șes și deal din toate regiunile țării, datorită capacității crescute de înmulțire și rezistența la poluarea din ape au ca rezultat stabilitatea populațiilor de broaște, specia având o stare de conservare favorabilă.
Material realizat de muzeograf dr. Burghelea Costel.
Deschişi permanent pentru cunoaştere!
EXPONATUL LUNII MAI 2025 LA MUZEUL DE ȘTIINȚELE NATURII ESTE
Pisica sălbatică (Felis silvestris)
Este un mamifer carnivor din familia Felidae. Pisica sălbatică europeană este o specie nativă din Europa Continentală, Scoția, Turcia și Caucaz. Populează păduri din Peninsula Iberică, Italia, Europa Centrală și de Est până în Caucaz. În România este întâlnită din zona alpină până în Lunca Dunării. Preferă pădurile întinse și liniștite, fiind mai frecventă în zonele de deal.
La maturitate, pisica sălbatică poate avea o greutate de 8-10 kilograme. Felina poate atinge 70-80 de centimetri lungime (trunchi+cap), iar coada poate fi de 25-40 de centimetri lungime. Chiar dacă seamănă cu pisica domestică, pisica sălbatică este mai mare, are părul mai lung și culoarea maro cenușiu tigrat cu dungi negre; coada este cilindrică și groasă până la vârf, prezentând 4-8 inele din ce în ce mai estompate, care devin incomplete spre bază. Dimorfismul sexual nu este evident.
Pisica sălbatică este un animal solitar, cu excepția perioadei de reproducere. Vânează mai mult noaptea și se hrănește în principal cu mamifere mici şi păsări.
Cei mai de temut dușmani naturali sunt: râsul, lupul, șacalul, vulpea și câinii hoinari. Longevitatea este apreciată la 12-15 ani.
Vă așteptăm să ne vizitați!
Material realizat de muzeograf dr. Paraschiv Dalia
Deschişi permanent pentru cunoaştere!
Exponatul lunii aprilie 2025, Vivariu Bacău - Orezarul (Lonchura oryzivora)
Pasărea orezar provine din sud- estul Asiei, din insulele arhipelagului Indonezian. Trăiește în stoluri mari, în apropierea câmpurilor de orez și se înmulțește pe tot parcursul anului, depunând ouăle într-un cuib situat la înălțime.
Păsărea adultă are o lungime de 13 – 15 cm, având un colorit inconfundabil (capul și coada negre, spatele gri și ciocul roșu). Adulții au o pată albă pe obraz. La păsările tinere pata este maronie. Ca urmare a înmulțirii intensive, crescătorii au obținut și exemplare complet albe.
Hrana lor constă în mare parte din semințe (mei, orez nedecorticat, dughie, glanț) și verdeață, consumă ocazional insecte vii și viermișori. Femelele își cresc puii cu multă ușurință, chiar dacă nu au tot timpul la dispoziție hrană de origine animală. Ponta constă din 4-6 ouă.
La trei săptămâni puii sunt complet îmbrăcați cu pene, iar la 24-28 de zile părăsesc pentru prima data cuibul. Puii sunt hrăniți de părinți încă două săptămâni de la ieșirea lor din cuib, după care devin independenți.
Material realizat de conservator Corduneanu Emil.
Deschişi permanent pentru cunoaştere!
Exponatul lunii aprilie 2025 la Muzeul de Științele Naturii este:
Păstrăvul de fag (Pleurotus ostreatus (Jacq.) P. Kumm. 1871)
Pleurotus ostreatus este o specie comestibilă; ea face parte din încrengătura Basidiomycota, familia Pleurotaceae. Este denumită popular: păstrăv, păstrăv de fag, burete negru sau păstrăvul cerului.
Descriere: pălăria este cărnoasă, în formă de scoică sau de ureche, cu diametrul de 4-20 cm, de culori variabile: cenuşie, brună-cenuşie, negricioasă sau măslinie. Lamele sunt abicioase sau gălbui. Piciorul este lateral (uneori lipsește), scurt, de 1-3 cm grosime şi 2-4 cm înălţime, albicios. Carnea este albă cu miros şi gust plăcut, caracteristic de ciupercă. Habitat: crește în grupuri mari, imbricate, pe trunchiuri vii sau tăiate de la diferiţi arbori foioşi, îndeosebi pe trunchiuri bătrâne de fag. Produce un putregai alb al lemnului. Categoria sozologică: specie comună. Categoria ecologică: saprofită sau facultativ parazită lignicolă.
Dinamica sezonieră: creşte din septembrie până în decembrie. Uneori păstrăvii de fag pot fi găsiţi, până la începutul primăverii (începutul lunii aprilie). Răspândire: păduri temperate şi subtropicale din întreaga lume. Pleurotus ostreatus este a doua ciupercă comestibilă cultivată la nivel mondial și cea mai populară după Agaricus bisporus. Ciuperca are capacitatea de a degrada o mare varietate de substraturi care conţin celuloză, polizaharide şi lignină (substanţă organică complexă care se găseşte în ţesuturile plantelor lemnoase şi care asigură plantelor impermeabilitate şi rigiditate).
Este o ciupercă cultivată în toată lumea pentru calităţile sale alimentare, conţine compuşi bioactivi diferiţi, o parte dintre aceștia cu efect medicinal asupra organismului uman (anticancerigeni, antioxidanți, antitumorali, antibacterieni, antidiabetici, antiartritici).
Ciuperca poate fi confundată cu specii asemănătoare: Pleurotus cornucopiae (comestibilă), Pleurotus pulmonarius (comestibilă), Lentinellus cochleatus (comestibilă, miros de anason), Pleurocybella porrigens (mortală).
Vă invităm să ne vizitați!
Material realizat de muzeograf dr. Otilia Pavel.
Deschişi permanent pentru cunoaştere!
În vederea promovării patrimoniului Bibliotecii Complexului Muzeal de Ştiinţele Naturii „Ion Borcea” Bacău reluăm proiectul cultural - expoziţional intitulat: "VALOAREA CĂRŢII"
În fiecare lună, începând cu data de 20, vor fi expuse în expoziţia permanentă a Muzeului de Ştiinţele Naturii cărţi din patrimoniul nostru, care abordează anumite domenii ale ştiinţelor naturii. Începând cu 20 martie 2025: HORTICULTURA
Horticultura este ramura agriculturii care studiază cultura şi ameliorarea pomilor şi arbuştilor fructiferi, viţei de vie, legumelor şi florilor precum şi vinificarea strugurilor şi tehnologia prelucrării produselor horticole.
Termenul ”horticultură” este folosit începând cu sec. XVIII şi este compus din două cuvinte latineşti: „hortus” care înseamnă grădină şi „cultura” care înseamnă a cultiva. Unii istorici horticulturi cred că horticultura „a început” în grădinile templului egiptean unde erau pomi fructiferi, palmieri şi viţă de vie cultivat.
În evul mediu horticultura a fost recunoscută ca o ramură distinctă a agriculturii iar mănăstirile creştine au devenit locuri unde au evoluat practicile horticole europene fiind întreţinute şi cultivate multe plante, unele dintre speciile exotice.
Cunoştinţele acumulate au trecut prin viu grai de la părinte la copil, de la învăţat la ucenic şi au fost încorporate în conştiinţa umană prin legende, secrete meşteşugăreşti şi înţelepciunea populară. Au fost înglobate în poveşti despre cultivarea plantelor şi au devenit parte a culturii noastre comune. Tehnologia horticolă s-a dezvoltat de-a lungul mileniilor, dar în ultimii 100 de ani au avut loc schimbări fundamentale care au transformat horticultura dintr-un meşteşug într-o ştiinţă.
În Ţările Române, grădinăritul se practica pe lângă curţile boiereşti şi ale mănăstirilor încă din secolul XVII-lea, unde se cultivau legume şi pomi. În Codul lui Ipsilante din 1775 se vorbeşte de îndeletnicirea de grădinar. Primele lucrări şi reviste de specialitate apar în 1900, iar primele şcoli de horticultură apar în 1912 în Dragomireştii de Vale, 1925 în Băneasa, Bucureşti, iar prima facultate de Horticultură se înfiinţează în 1935.
În zilele noastre horticultura este in continuă dezvoltare atât pe plan naţional cât şi internaţional datorită produselor autohtone promovate pe pieţe noi, pieţe nisă şi poziţionării geografice. Alţi factori ce contribuie dezvoltării horticulturii sunt dorinţa producătorilor de a implementa în tehnologii noi în domeniul producerii, post-recoltării si marketingului agricol.
Material realizat de bibliotecar Rusu Andrada.
Deschişi permanent pentru cunoaştere!
Exponatul lunii martie 2025 la Muzeu este:
Melitturga clavicornis Latreille, 1809
Melitturga clavicornis este o albină solitară de dimensiune medie. A fost descrisă de naturalistul francez Pierre André Latreille (1762-1833), preot catolic și zoolog renumit, considerat de unii părintele entomologiei moderne. O poveste spune că Latreille a scăpat de ghilotină în timpul tumultuoasei Revoluții Franceze, după ce autoritățile au fost informate că acesta descoperise, în celula unde era închis, o nouă specie de insectă, necunoscută până la acel moment.
Albina preferă habitatele uscate și călduroase, cum ar fi pajiștile calcaroase, terenurile necultivate, marginile pădurilor și zonele de stepă. Se întâlnește de la câmpie până în etajul montan inferior.
Albina vizitează, pentru polen și nectar, plante din familia Fabaceae (Leguminoase), care include specii de mare importanță alimentară, precum mazărea, fasolea și lintea. Principala sursă de polen pentru această specie este lucerna (Medicago sativa), o plantă furajeră valoroasă.
Melitturga clavicornis își face apariția o singură dată pe an, fiind activă din iunie până în august.
În perioada de reproducere, masculii își stabilesc trasee de patrulare de-a lungul mai multor petice de teren cu flori, pe care le inspectează periodic. Aceștia zboară constant de-a lungul traseului și se opresc doar pentru a se hrăni sau atunci când o femelă intră pe teritoriul lor.
Specia este răspândită din zona centrală a Peninsulei Iberice, Europa Centrală și de Sud, Caucaz, Asia Mică și Asia Centrală, până la Lacul Baikal în Siberia.
Populațiile acestei specii s-au diminuat considerabil pe întreg teritoriul său de distribuție. Principalele amenințări sunt legate de reducerea sau modificarea habitatelor naturale, prin eliminarea florei sălbatice spontane de pe marginile terenurilor cultivate și de-a lungul drumurilor, precum și utilizarea excesivă a pesticidelor. Din acest motiv, albina a fost clasificată drept specie aproape amenințată cu dispariția (Near Threatened) de Uniunea Internațională pentru Conservarea Naturii (IUCN).
Deschişi permanent pentru cunoaştere!
Exponatul lunii martie 2025 la Vivariu - Bacău
Peştele Guppy este un peşte de acvariu, originar din America de Sud, dar aceştia se mai pot regăsi şi în state precum Antigua şi Barbuda, Trinidad Tobago sau Barbados.
Guppy sunt foarte variați în ceea ce priveste culorile si modelele. Pot fi găsiți în tonuri de roșu, albastru, portocaliu, verde, negru și altele.
In ceea ce priveste comportamentul, guppy sunt pești activi și curioși, plăcându-le să exploreze acvariul.
Ei preferă un acvariu cu multe plante și locuri de ascunziș. Apa trebuie să fie curată, cu o temperatură stabilă intre 22 si 28°.
Guppy sunt omnivori, hrana poate include o varietate de mâncare pentru pești, dar și legume sau fructe. Este important să fie hrăniți în cantități mici, de mai multe ori pe zi.
Guppy sunt pești care se reproduc ușor, nu sunt pretențioși la condițiile de mediu. Femelele nasc pui vii care imediat ce sunt expulzați, încep să înoate prin acvariu.
Material realizat de conservator Schultz Marinela.
Deschişi permanent pentru cunoaştere!
Exponatul lunii februarie 2025 la Vivariu este:
Canarul (Serinus canaria)
Canarul sălbatic (Serinus serinus) din care provine cel domestic (Serinus canaria), trăiește și astăzi în stare liberă în grădini pomicole, vii, câmpii și pășuni, urcând până la altitudinea de 1900 m, în insulele Canare, Capul Verde, Tenerife, Gran Canaria, Palma, Madeira și Azore de unde, între anii 1402 - 1478 - când spaniolii cuceresc insulele Canare - ajunge în îngrijirea omului.
La început, canarii au fost crescuți numai în mănăstiri, fiind exportați și vânduți numai masculii, spaniolii deținând monopolul asupra creșterii acestora. În secolul al XVI-lea, un vapor cu o încărcătură de canari naufragiază pe coastele insulei Elba, canarii găsind condiții optime de trai, încep să se reproducă, răspândindu-se foarte repede.
Este înrudit cu fringilide din țara noastră, cum ar fi: cinteza, sticletele, florintele, câneparul, botgrosul, căldărașul, scatiul, inărița. Ruda lui cea mai apropiată fiind cănărușul.
Canarul domestic are astăzi peste 200 de varietăți. Pierre Belon consideră că numele Serinus provine de la asemănarea cântecului canarilor cu cel al sirenelor.
Material realizat de conservator Corduneanu Emil.
Deschişi permanent pentru cunoaştere!
Exponatul lunii februarie 2025 la Muzeul de Științele Naturii este:
TISA (Taxus baccata L.)
Tisa (Taxus baccata) este un arbore sau arbust cu o înălţime de până la 20 de metri, din familia Taxaceae, cunoscut pentru longevitatea şi rezistenţa sa. Arealul speciei cuprinde Europa, Asia de Vest şi Africa de Nord. În România, are o răspândire sporadică în zonele montane în făgete, păduri de amestec de fag cu răşinoase şi uneori pe stâncării, izolat sau în mici pâlcuri. În zilele noastre există un număr redus de exemplare, tisa primind statutul de specie ocrotită ca monument al naturii. Este considerată o specie relict terţiar în flora României.
Tulpina este rareori unică şi dreaptă, diametrul ei ajungând chiar şi la 3 metri, datorită concreșterii mai multor tulpini. La maturitate, tisa formează un ritidom (scoarţă moartă) de culoare cenuşie-roşcată, exfoliabil sub formă de plăci de diverse forme şi dimensiuni. Frunzele sunt persistente, moi, aciculare, plate (neînţepătoare) de 1-3 cm lungime şi de 2-3 mm lăţime, pe faţă verzi-întunecate, lucitoare, pe dos verzi-gălbui. Ele au nervura mediană proeminentă, sunt dispuse în două şiruri şi rămân pe ramuri pentru o perioadă lungă (6-8 ani). Acestea se aseamănă cu cele ale bradului, însă nu prezintă pe faţa inferioară cele două benzi stomatice (dungi albe) acoperite de ceară. Spre deosebire de celelalte conifere, tisa este o plantă dioică (formează flori feminine pe o plantă, iar cele masculine pe altă plantă). Florile feminine sunt aşezate solitar pe un lujer scurt şi au un singur ovul, iar cele masculine, cu 6-14 stamine, au formă de muguri. Înfloreşte din februarie până în aprilie. Sămânţa de culoare brună este ovoidă, de 7-8 mm lungime, înconjurată la bază de un aril roșu, mucilaginos, în formă de cupă şi cu gust dulceag. Ele sunt diseminate mai ales de către păsări care consumă învelișul cărnos.
Toate părţile plantei, cu excepţia arilului roșu, sunt extrem de toxice (datorită alcaloidului numit taxină). Lemnul de tisă nu prezintă canale rezinifere. Este dur, dens, rezistent la putrefacţie şi la atacul insectelor, fiind utilizat la fabricarea unor obiecte de valoare.
Material realizat de muzeograf IA dr. Ardei Irina-Mădălina
Deschişi permanent pentru cunoaştere!
Exponatul lunii ianuarie 2025 la Vivariu este:
Carasul auriu – Carassius auratus
Carasul auriu este membru al familiei Cyprinidae. Este unul dintre primii pești domesticiți și unul dintre cei mai populari pești de acvariu. Prin selecții repetate s-au obținut o multitudine de culori (alb, roșu, portocaliu, galben bronz și negru) și o varietate de forme (cometă, voalat, telescop, cap de leu).
Denumire populară: Carasul roșu, carasul chinezesc, peștișorul de aur.
Aspect: Corpul este oval, plat, cu solzii coloraţi frumos verde-oliv, cu pete brune și albastre, burta fiind liliachie.
Răspândire pe glob: Originar din China, cultivat și în parte introdus în apele naturale din Europa, America de Nord, Australia etc. În România și Republica Moldova este crescut ca pește ornamental de amatori în bazine și acvarii. Se întâlnește ocazional, scăpat din cultură și în ape naturale.
Caracteristici principale: Lungime: poate ajunge până la 30cm Greutate: 102 - 250 g Aspect: Este un pește robust, cu corpul comprimat lateral dar lunguieț. Are capul scurt și ochi mari. Gura este mică cu buze subțiri.
Mod de viata: Carasul este un pește care are mare nevoie de oxigen și de un volum mare de apă să crească. Toți carașii au capacitatea să crească peste 10cm, iar unele varietăți ajung chiar la 30 cm. Un spațiu mic poate inhiba creșterea, poate mări frecvența îmbolnăvirilor și poate duce la deces.
Durata de viata: Speranţa de viaţă în libertate este de 15-20 ani.
Material realizat de conservator Schultz Marinela
Deschişi permanent pentru cunoaştere!
EXPONATUL LUNII IANUARIE 2025
FLUTURELE APOLLO (Parnassius apollo)
Această specie de fluture preferă pajiștile bogate în specii cu flori din zona dealurilor înalte subcarpatice și montană fiind răspândită din vestul Europei (Spania) până în Siberia și Munții Tien Shan (China).
Fluturele Apollo trăiește în condiții climatice specifice - ierni reci și veri însorite și calde. Habitatul său este reprezentat de pajiști întinse, cu o acoperire de arbuști sub 5%, și o suprafață mare acoperită cu specii ierboase (cel puțin 50%). Prezența plantelor din genul Sedum - gazdă pentru omizile lor determină zonele în care este răspândită specia.
Ciclul de viață al fluturelui Apollo durează un an. Femelele depun ouă care rămân latente peste iarnă și ecluzează în primăvara anului următor.
Larvele se hrănesc cu plantele gazdă în decursul a mai multor stadii până când se dezvoltă pe deplin, apoi formează pupa din care va ieși adultul.
În România este un fluture extrem de rar, unii specialiști consideră specia dispărută din fauna țării noastre. Printre cauzele regresului populațiilor fluturelui Apollo se numără: sărăcirea genetică a populațiilor, modificarea naturală a habitatelor de pajiști (împădurirea) şi antropogenă (plantații), precipitații reduse în timpul iernii, modificările climatice dar şi colectarea intensivă
Material realizat de muzeograf IA dr. Zaharia Lăcrămioara
