EVENIMENTE

România a devenit membră a EUROPARC prin Academia de Științe Agricole, iar ariile protejate care intrau sub incidența autorității EUROPARC erau Delta Dunării și Parcul Național Retezat. Primul parc naţional din România a fost Parcul Retezat, înfiinţat în anul 1935. Inițiatorul înființării sale a fost Alexandru Borza (1887-1971), care în 1933 spunea: “Retezatul este, din toate punctele de vedere, geologic și geografic, botanic și zoologic, precum și ca rezervație de vânătoare, un tărâm sfânt pentru știință, un monument sacru al naturii”. De-a lungul timpului, i s-au alăturat alte 12 parcuri naţionale, 18 parcuri naturale şi Rezervaţia Biosferei Delta Dunării.

La nivel european, această zi a fost marcată de-a lungul timpului prin acțiuni de ecologizare și plantare de arbori, dar și prin evenimente mai ample de informare sau conferințe cu privire la situația parcurilor naționale europene.

În anul 2020, în contextul actual al pandemiei de COVID-19, Federaţia Europeană EUROPARC stabilește pentru acest eveniment o ediție on-line specială #ParksForHealth ce are ca temă „Healthy Parks, Healthy People” („Parcuri sănătoase, oameni sănătoși”). Astfel, oamenii vor fi informați, într-un format digital, despre valoarea parcurilor.

Parcurile și zonele protejate au importanta misiune de a conecta oamenii cu natura. Legătura cu natura este esențială pentru sănătatea umană, iar într-o Europă din ce în ce mai urbanizată trebuie create mai multe oportunități pentru cetățeni de a explora în aer liber și de a promova stiluri de viață active.

Pentru mai multe detalii puteți accesa http://www.europarc.org.

Viaţa țestoaselor depinde foarte mult de mediul în care trăiesc, care-şi pune amprenta asupra temperaturii corporale şi a duratei de viaţă. Ţestoasele nu pot supravieţui frigului şi nici căldurii excesive, de aceea, schimbările de temperatură, frecvente la ora actuală la nivel mondial, le scurtează media de viaţă. Au o forţă de adaptare extraordinară, dar din păcate unele au ajuns pe cale de dispariţie, din cauza faptului că au nevoie de condiţii speciale de viaţă, care se regăsesc din ce în ce mai greu în lume.

Nu doar natura a devenit neprielnică supravieţuirii țestoaselor. Omul a intervenit în evoluţia lor, când a început să le vâneze şi să le găsească diverse utilizări, fie ca animal de companie, fie izolate în grădini zoologice sau folosite în diverse industrii. A fost nevoie de pandemia Covid-19 pentru a deschide ochii lumii despre ororile din piețele de animale sălbatice vii. Aceste piețe (care nu există doar în China) provoacă suferințe teribile animalelor. Milioane de țestoase sunt stivuite, fără mâncare sau apă și măcelărite, în timp ce sunt pe deplin conștiente. Multe boli au început cu omul care consumă diferite animale - SARS, SIDA și acum Covid-19. Necropsiile de pe animalele din piețe arată că toate sunt bolnave și / sau parazitate, acestea fiind vândute ilegal. Au fost descoperite boli provocate de E. coli, Salmonella și Pasturella (toate potențial fatale la om), plus cazuri de giardioză, paraziți sangvini, chiar și un caz de malarie, precum și alte boli transmisibile la om. Animalele vândute în piețe sunt stresate, speriate și păstrate în condiții oribile care fac ca sistemul lor imunitar să fie vulnerabil la declanșarea unor boli care afectează oamenii. Trebuie, astfel, găsite căile legale de a opri această practică (de vânzare a animalelor sălbatice vii în piețe).

Până în acest moment în România au fost înregistrate zece specii de țestoase:

- 3 autohtone - țestoasa de apă europeană (Emys orbicularis), țestoasa dobrogeană (Testudo graeca), țestoasa bănățeană (Testudo hermanni);

- 1 eratică (întâlnită accidental) - țestoasa de mare (Caretta caretta);

- 6 alohtone (non-native) - țestoasa de Florida (Trachemys scripta), țestoasa hartă de Mississippi (Graptemys pseudogeographica), țestoasa hartă de Ouachita (Graptemys ouachitensis), țestoasa de râu (Pseudemys concinna), țestoasa de peninsulă (Pseudemys peninsularis) și țestoasa chinezească cu carapace moale (Pelodiscus sinensis) (după Vlad Cioflec, biolog la Parcul Natural Văcărești).

Un pericol apărut în ultimii ani este eliberarea țestoaselor exotice în natură de către crescătorii de animale exotice, în special a țestoaselor americane cu tâmple roșii și galbene (Trachemys sp.), care pun o mare presiune pe țestoasele noastre, autohtone. Speciile invazive sunt mai mari și mai puternice, lupta pentru locurile de sorire în lacurile și bălțile unde cele două specii concurează pentru hrană și teritoriu fiind inegală. Ține de noi să împiedicăm expansiunea irațională a speciilor invazive, dar în nici un caz nu milităm pentru distrugerea celor ajunse aici fără voia lor.

Data de 22 mai, reprezintă de fapt adoptarea textului Convenției din anul 1992 în cadrul Conferinței diversității biologice din Nairobi. Printre principalele obiective pe care le urmărește Convenția se numără conservarea biodiversității și utilizarea corectă a resurselor

România a semnat Convenția pe data de 5 iunie 1992. Proclamarea acestei zile la nivel internațional, are la baza un semnal de alarmă cu privire la problemele privind biodiversitatea, mai ales că, în prezent, o mulțime de specii, atât faună cât și floră, se află pe care le dispariție. Transformarea mediului înconjurător pentru a fi prielnic doar vieții omului, creează un dezechilibru în natură, un dezechilibru care trebuie stopat sau măcar încetinit, pentru o mai bună conservare.

Întrucât comunitatea globală este chemată în această perioadă să-și reexamineze relația cu lumea naturală, un lucru este cert: în ciuda tuturor progreselor noastre tehnologice, suntem complet dependenți de ecosistemele sănătoase și vii pentru apă, alimente, medicamente, haine, combustibil, adăpost și energie.

Tema propusă pentru acest an, intitulată „Soluțiile problemelor noastre se găsesc în Natură” evidențiază nevoia de speranță, de solidaritate și subliniează importanța acțiunilor comune la toate nivelurile societății pentru construirea unui viitor în armonie cu Natura.

Anul 2020 reprezintă un moment de reflecție, de oportunitate și de soluții. Este anul în care, mai mult ca oricând, lumea poate semnala o voință puternică pentru crearea unui cadru global, în care trendul pierderii biodiversității să fie schimbat în beneficiul oamenilor și al vieții de pe Terra.

2020 va fi anul unor evenimente importante pentru consolidarea politicilor privind biodiversitatea în viitor:

• finalizarea planului strategic privind biodiversitatea pentru perioada 2011-2020 și evaluarea atingerii celor 20 de "ţintele Aichi pentru Biodiversitate";

• sfârșitul perioadei 2011-2020 numită Deceniul Națiunilor Unite privind Biodiversitatea și inițierea altor noi decade importante pentru protejarea biodiversității pe perioada 2021-2030: Deceniul ONU al Științei Oceanelor pentru Dezvoltare Durabilă și Deceniul ONU privind Restaurarea Ecosistemelor;

• organizarea summit-ul ONU pentru biodiversitate, la nivel de șefi de stat și de guvern, pentru evidențierea nevoii urgente de acțiune la cele mai înalte niveluri în sprijinul creării unui cadru global post-2020 pentru biodiversitate, care să contribuie eficient la implementarea Agendei 2030 pentru Dezvoltare Durabilă și care să plaseze comunitatea globală pe un traseu de împlinire a Viziunii UE privind Biodiversitatea pentru anul 2050.

Temele care vor fi abordate în perioada 18 - 22 mai 2020 sunt elemente cheie de pe agenda biodiversității. Evenimentele pregătite pentru acest an vor culmina cu celebrarea Zilei Internaționale a Diversității Biologice pe 22 mai și sunt planificate a se desfășura după cum urmează:

18 mai - Știința și cunoștințele tradiționale sunt în centrul atenției, nu numai pentru a atrage atenția asupra stării actuale a biodiversității, dar și pentru a înțelege factorii care determină pierderea biodiversității și căile de abordat pentru un viitor durabil.

19-21 mai - Profitând de Ziua Mondială a Albinelor și de Ziua Mondială a Diversității Culturale pentru Dialog și Dezvoltare, aceste 3 zile sunt dedicate creșterii gradului de conștientizare în domenii care sunt importante în atingerea obiectivelor Convenției privind Diversitatea Biologică: 1) strategii de conservare a biodiversității; 2) sănătate, agricultură, alimente și furaje, securitate alimentară și biodiversitate; și 3) oameni, cultură și biodiversitate. Este de dorit să se conștientizeze și legătura dintre biodiversitate, climă și sol (în special ca urmare a concluziilor obținute în urma desfășurării Conferinței ONU privind schimbările climatice de la Madrid în anul 2019).

22 mai - Ziua Internațională a Diversității Biologice concentrată în acest an în jurul temei de acțiune pentru biodiversitate cu sloganul „Soluțiile problemelor noastre se găsesc în Natură”.

Acest slogan încurajează găsirea unor potențiale soluții la probleme societății umane inspirate din Natură cu protejarea nemijlocită a diversității biologice. De asemenea, sloganul conectează omul cu Natura, subliniind că acesta este parte a ei și nu o entitate separată de aceasta.

Tema viitoarei conferințe ONU pentru biodiversitate va fi: „Civilizația ecologică: construirea unui viitor comun pentru toată viața pe Pământ”. Pentru a construi acel viitor, trebuie ca omenirea să găsească soluții în Natură.

De la 1 ianuarie 1951 (în anul III de facultate), a fost numit preparator la disciplina Bazele Darwinismului, sub conducerea profesorului P. Şuster, iar de la 1 septembrie 1952 a fost mutat, prin repartiţie guvernamentală, ca preparator în Laboratorul de Morfologie animală. După doi ani, în septembrie 1954, a fost numit asistent în acelaşi laborator, iar şapte ani mai târziu, în septembrie 1961, a fost promovat în funcţia de şef de lucrări. Ca şef de lucrări a coordonat disciplinele de Anatomie comparată şi Histoembriologie animală la secţia Fără frecvenţă a Facultăţii de Biologie, precum şi o disciplină facultativă, cea de Biospeologie. În 1964 își susține cu succes teza de doctorat în domeniul paleoantropologiei cercetând resturile fosile aparținând Perioadei Bronzului din România. Din februarie 1970, a ocupat postul de conferenţiar, pe care l-a deţinut timp de 21 de ani. După pensionarea profesorului universitar academician Olga Necrasov, în anul 1975, Sergiu Haimovici a preluat conducerea Laboratorului de Morfologie animală şi a disciplinei de Anatomie comparată. În 1990 a fost numit profesor universitar şi din acelaşi an a primit şi drept de conducere a doctoratului în Anatomie comparată.

Primele lucrări ştiinţifice publicate au fost realizate sub coordonarea profesorului Olga Necrasov. În cariera sa ştiinţifică a publicat peste 250 de lucrări ştiinţifice în reviste de specialitate din ţară şi din străinătate. An de an a participat la manifestări ştiinţifice din diverse centre universitare şi alte oraşe ale ţării şi a reprezentat universitatea la congrese internaţionale. Calităţile sale de morfolog, format în spiritul şcolii ieşene de Morfologie animală, se regăsesc în cele peste 50 de lucrări care abordează organele sistemelor: nervos, digestiv, circulator, respirator, reproducător, dar şi cariotipul unor specii de peşti. Prin cele peste 200 de lucrări de arheozoologie, Sergiu Haimovici a contribuit la cunoaşterea diferitelor tipuri de relaţii care au existat între om şi animal în decursul istoriei, din mezolitic până în evul mediu, la cunoaşterea morfologiei scheletelor animalelor, a paleopatologiei şi a răspândirii unor specii pe teritoriul României în trecutul preistoric şi istoric.

Ca semn al recunoştinţei științifice și didactice naționale și internaţionale a fost declarat Profesor Emeritus al Universității „Al. I. Cuza” Iași, membru a numeroase Societăți Științifice din țară și străinătate, precum și membru de onoare al Consiliului Internaţional de Arheozoologie (ICAZ), forum ştiinţific la a cărei înfiinţare a participat direct în 1976, alături de alte mari personalităţi din domeniu.

La 15 octombrie 2009 profesorul Sergiu Haimovici ne-a părăsit trecând în lumea spiritelor. În ajunul plecării sale a trecut pe la cabinetul său pentru a mai nota câte ceva, pentru a mai face ordine în comoara sa pregătită pentru posteritate.

Bujorul de munte este un subarbust a cărui înălţime abia ajunge la 50 cm. Rădăcina este foarte dezvoltată, iar tulpina foarte ramificată. Frunzele, lucioase, consistente și de mici dimensiuni, sunt dispuse altern. Florile, de culoare roșie, rareori roz sau albe, au un miros plăcut asemănător cu cel al vișinelor după unii autori. Planta înflorește pe toată durata verii. Fructul este o capsulă.

În ceea ce privește răspândirea bujorului de munte (Rhododendron myrtifolium), acesta este originar din Balcani, iar în România se găsește în munții Carpați, intrând în compoziția floristică a două habitate de interes comunitar: 4060 – Tufărișuri alpine și boreale și 4070* - Tufărişuri cu Pinus mugo şi Rhododendron myrtifolium. Fiind o plantă care crește în zona subalpină și alpină, bujorul de munte nu tolerează transplantări, lucru care face imposibilă introducerea acestuia în grădini.

Pentru uz medicinal se recoltează frunzele și ramurile tinere cu tot cu flori. Se utilizează sub formă de infuzie, decoct sau extract. Substanţele active importante sunt reprezentate de uleiuri eterice și taninuri. Se spune despre preparatele medicinale de bujor de munte că au proprietăţi afrodiziace. De asemenea, este cunoscut faptul că au efecte benefice în boli de ficat, precum și în afecţiuni respiratorii. În cantităţi mari, preparatele pe bază de bujor de munte pot fi toxice.

Ecologie

Este o specie cu activitate diurnă ce duce un mod de viață, atât terestru, cât și acvatic. Poate fi întâlnit în apropierea bazinelor acvatice (bălți, mlaștini, ape curgătoare), dar și la distanțe considerabile față de aceasta, în zone uscate, pietroase, pe câmp sau în pădure. Preferă locurile însorite cu vegetație. Este o specie antropofilă, trăind și în zona așezărilor omenești (de unde provine și denumirea populară a speciei) ascunzându-se deseori în crăpăturile casei, în pod sau în beci. Se hrănește aproape exclusiv cu amfibieni (în special broaște), ocazional mâncând pești, păsări sau rozătoare mici. Nu este nici veninos, nici constrictor, ci imobilizează prada cu dinții și apoi o înghite vie. Printre dușmanii săi naturali se numără păsările acvatice, păsările răpitoare, aricii, etc. Din octombrie până în aprilie hibernează în grupuri de mai mulți indivizi. Principalul mijloc de apărare este fuga, refugiindu-se în crăpături, găuri sau între rădăcinile arborilor. Surprins lângă mal se refugiază în apă, fiind un bun înotător. Acesta înoată șerpuind, cu capul deasupra apei. Încolțit și fără a avea unde să se ascundă, se încolăcește, șuieră puternic și își lățește capul pentru ca în cele din urmă să lovească adversarul cu botul cu scopul de a intimida, însă fără a mușca. Luat în mână împroașcă conținutul glandelor anale, urât mirositor, cu iz de usturoi.

Răspândire

Este una dintre cele mai răspândite specii de șerpi, atât în Europa, cât și nordul Africii, Asia Mică, Asia Centrală până la lacul Baikal. Specia este distribuită pe tot teritoriul României putând fi întâlnită de la nivelul mării până la altitudinea de 1100 de metri.

Reproducere

La sfârșitul lui aprilie și în timpul lunii mai, șerpii de casă formează așa-numitele „gheme”. Șerpii în acuplare stau încolăciți (masculii în jurul femelelor), dar fără ca masculul să muște ceafa femelei pentru a o imobiliza. Ponta este depusă în iulie-august. Cele 11-25 de ouă albe, lungi-ovoidale, lipite ciorchine sunt îngropate în sol afânat, paie putrede, mușchi, frunzar, etc. Adesea mai multe femele depun în același loc. Puii ies după zece săptămâni, având 16-19 cm.

Amenințări

Este o specie cu statut de conservare favorabil.

Legislație

Conform clasificării IUCN, la nivel mondial specia are un statut de preocupare minimă (LC), iar în Cartea Roșie a Vertebratelor din România specia este notată ca fiind neevaluată (NE).

Pălăria ciupercii este de culoare roşu intens, uneori portocalie, galben-portocalie, cu marginea striată şi diametru de 8-20 cm. Cuticula este netedă, lipicioasă, acoperită cu numeroase resturi de văl general sub formă de pustule de culoare albă. Lamele sunt libere, distanţate, de culoare albă sau gălbuie. Piciorul este alb, cilindric, subţire la vârf, de 7-20 cm lungime şi 1-3 cm grosime, la bază este bulbiform şi cu volvă sub formă de bureleţi concentrici. Pe picior, în partea superioară, prezintă un inel membranos, alb sau galben, cu marginile răsfrânte în jos. Carnea este moale, albă în general, sub cuticula pălăriei este galben-roşcată, cu miros şi gust plăcut. Praful sporifer este de culoare albă.

Amanita muscaria creşte solitar sau în grupuri, pe sol, în general în păduri de conifere dar şi în păduri de foioase, formând relaţii de simbioză cu rădăcinile a numeroase specii de arbori (Pinus, Picea, Abies, Betula etc.).

Inițial răspândită în regiunile temperate și nordice ale emisferei boreale, Amanita muscaria a fost neintenționat răspândită și în unele regiuni din emisfera sudică, devenind astfel o specie cosmopolită.

Deși clasificată drept otrăvitoare, rapoartele privind decesele umane rezultate din ingestia sa sunt extrem de rare. Consumul de Amanita muscaria provoacă intoxicații ale sistemului nervos. În acest caz, simptomele otrăvirii apar brusc, la 1 până la 3 ore după ingestie. Se constată tulburări gastrointestinale, care duc la evacuarea rapidă a unei parți din ciupercile ingerate, dar în general acestea sunt urmate de tulburări nervoase, delir (delir muscarian), vesel sau furios, halucinații, tremor, agitaţie şi convulsii.

Cea mai importantă toxină nu este muscarina, ci acidul ibotenic şi produsul său de decarboxilare muscimolul. Muscarina este o neurotoxină cu acțiune la nivelul sinapselor, a fost izolată prima oară în anul 1869 din ciuperca Amanita muscaria, după care a și fost denumită. Ulterior s-a detectat și toxina numită „muscimol” care se află în cantitate mult mai mare în ciupercă, față de muscarină (0,3 mg/100 g). Antidotul utilizat în intoxicația cu muscarină este atropina.

Ciuperca este renumită pentru proprietățile sale halucinogene şi psihoactive, pricipala substanţă pshihoactivă fiind muscimolul. Aceasta a fost folosită ca și substanţă ameţitoare și enteogen („care generează prezența divină”), de către vracii și șamanii din Nord-Estul Asiei și din Siberia. În vestul Siberiei, utilizarea ciupercii a fost limitată la șamani, care au folosit-o ca metodă alternativă de obținere a unei stări de transă. În estul Siberiei, Amanita muscaria a fost folosită atât de șamani, cât și de oamenii laici, atât în scop recreativ, cât și religios. Aceste substanțe le permiteau vracilor să intre în contact cu spiritele strămoșilor, care le ofereau soluții sau le dădeau sfaturi pentru diverse probleme din viața comunității.

Consumul de ciuperci halucinogene este interzis în România!

Penele care alcătuiesc peruca trebuie să fie astfel dispuse încât să-i confere o formă cât mai regulată, cât mai netedă, circulară care se îmbine armonios.

Cea mai răspândită denumire a rasei este cea utilizată de vorbitorii de limba engleză „Jacobin Pigeon”- în română „Porumbei Iacobini”, mai sunt numiţi şi „Capucin” pentru vorbitorii de limbă franceză, „Perückentaube” de germani şi „Raadsher” de către belgieni şi olandezi, denumirea îşi are originea în asemănarea porumbeilor din aceasta rasă cu îmbrăcămintea călugărilor (sutane cu gluga) din ordinul iacobinilor. Rasa mai este cunoscută şi sub denumirea de „Maria Stuart”, denumire data de simpatia cunoscută a reginei Victoria, care a ocupat tronul a Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei intre 1837-1901, faţă de această rasă şi care obişnuia să facă schimb de porumbei cu nobilii englezi din acele vremuri.

Marinarii olandezi în călătoriile lor din secolul al XII-lea către India au fost cei care au adus această rasă de porumbei în Europa. Foarte repede aceştia s-au răspândit în Europa de Vest şi Europa Centrală, fiind menţionaţi ca rasă distinctă mai bine de 400 de ani.
Rasa a evoluat însă în mod spectaculos abia după cel de-al doilea război mondial, cunoscând transformări semnificative ca înfăţişare.

La porumbeii guleraţi sunt cunoscute cel puţin 14 culori ale penajului: alb, negru, roşu, galben, albastru, gut, crem, indigo, pământiu, maro, castaniu, argintiu, andaluzian şi câteva combinaţii ale acestor culori cu albul (pestriţii pe negru, pestriţii pe galben, pe roşu, etc).

La noi această rasă este mult răspândită, însă din cauza zborului greoi şi nesigur necesită voliere mari, spaţioase, ce impun costuri considerabile.

Ecologie

Este o pasăre monogamă care își stabilește cuibul solitar sau în colonii mici (acolo unde condițiile de habitat sunt favorabile, caz în care cuiburile sunt situate la o distanță minimă de 5 m unul față de celălalt). Sosește în locurile de cuibărit la începutul lunii aprilie. Este o pasăre sfioasă, ce poate fi observată în habitate specifice zonelor umede, cu stufăriș și luciu de apă, fiind întâlnită cu predominanţă în zone cu multă vegetaţie higrofilă, precum stuful, trestia, sau orice altă vegetaţie acvatică densă, care formează pâlcuri compacte. Ocupă, de asemenea, margini de lacuri, heleșteie, marginile riverane ale cursurilor de apă unde predomină vegetaţia lemnoasă. Se hrănește cu pești, amfibieni și insecte (greieri, lăcuste, omizi și gândaci). Mai consumă și alte nevertebrate precum păianjeni, moluște, crustacee (creveți și raci), dar și reptile sau păsări mici.

Răspândire

Cuibărește în Europa Centrală și de Sud, Africa, Madagascar, Asia de vest și de sud. Populații din vestul Asiei și cele din zonele temperate ale Europei sunt migratoare, petrecând iarna în sudul asiatic, respectiv în Africa. La noi este oaspete de vară, prezent de la sfârșit de aprilie – început de mai până în septembrie sau început de octombrie; exemplarele de pe la noi petrec iarna în Africa, mai ales în estul și sudul continentului.

Reproducere

Locul ales de mascul pentru cuib este de obicei un teren cu paie, stuf și frunze, situat în desișul stufului, pentru a proteja puii de animalele de pradă. La construirea cuibului, care are forma unei farfurii puţin adânci și este alcătuit din trestie, papură și alte resturi vegetale, participă de obicei cei doi părinţi. Femela depune în a doua parte a lunii mai 5-7 ouă de culoare albicioasă, mată, cu tente albăstrui-verzui. Dacă există condiții favorabile, perechea depune o a doua pontă, în luna iunie. Incubaţia este asigurată de ambii părinţi. După 16-19 zile puii eclozează și rămân în cuib o perioadă de 7-9 zile, fiind hrăniţi cu larve de insecte, insecte, mormoloci și chiar lipitori. După părăsirea cuibului, ei rămân în vecinătatea acestuia, cerșind hrană de la părinți. După circa o lună de la eclozare devin zburători și își pot asigura singuri hrana.

Amenințări

Degradarea habitatelor şi arderea stufului reprezintă, împreună cu poluarea apelor şi prădarea cuiburilor de către porcii mistreţi, principalele pericole care afectează specia. Ca măsuri de conservare a speciei se încurajează tăierea succesivă a stufului astfel încât acesta să formeze o structură mozaicată şi reducerea deranjului prin interzicerea vânătorii.

Legislație

În România, specia este protejată prin Legea Nr. 13 din 1993, prin care România ratifică Convenția de la Berna (Anexa II – Specii de faună strict protejate) și prin Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 57/2007 privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei și faunei sălbatice, aprobată cu modificări și completări ulterioare (Anexa III), fiind considerată o specie care necesită desemnarea ariilor speciale de conservare și a ariilor de protecție specială avifaunistică. Conform clasificării IUCN, la nivel mondial specia are un statut de risc scăzut (LC), iar în Cartea Roșie a Vertebratelor din România specia este neevaluată.

Dacă vreun prădător devine insistent, molia expune coloritul ca de viespe al abdomenului și aripile posterioare, concomitent cu emiterea unui sunet puternic, asemănător unui chiţăit de șoarece, reușind în unele cazuri să îndepărteze urmăritorii.

Spre deosebire de celelalte specii ale familiei, capul-de-mort iubeşte mierea şi nu se dă în lături de la a se furișa în stupi pentru a o obține. Tegumentul gros este un scut de nădejde în fața furiei albinelor luate prin surprindere. Totuși, acesta nu-i garantează întotdeauna supraviețuirea. Uneori albinele nu se lasă păcălite de tacticile intrusului și-l ucid, îmbrăcându-l mai apoi în ceară.

Dacă intruziunea în stup este soldată cu succes, molia emite vibraţii asemănătoare celor scoase de regina coloniei, care se transmit de-a lungul fagurilor, diminuând se pare, conform unor cercetători, reacţia agresivă a albinelor. Mai mult, fluturele emite un miros asemănător cu cel al albinelor, reuşind să rămână "invizibil" chimic pentru harnicele lucrătoare. Scăpat de pericol, fluturele înţeapă fagurele cu trompa scurtă şi ascuţită înfruptându-se nestingherit cu miere.

Capul-de-mort este cunoscut drept un fluture migrator. Acesta preferă climatul cald şi uscat din Africa de Nord şi zona Mediteraneană (Spania, Grecia), dar reuşeşte să ajungă şi în Europa Centrală şi de Nord, unde se poate reproduce. Totuşi, se pare că fluturele nu rezistă peste iarnă în aceste regiuni, inabilitatea lui de a depăşi iernile la temperaturi scăzute fiind un factor limitativ al distribuţiei lui. Fluturele îşi reface populaţiile în zonele nordice prin migraţie, acesta fiind capabil să zboare mai multe zeci de kilometri pe noapte din zonele calde sudice aventurându-se către nord, în habitate mai puţin favorabile.

Ecologie

Preferă habitate acvatice (bălţi, heleşteie, lacuri, râuri cu cursul lin) din zonele de câmpie, colinare şi de deal, cu vegetaţie ierboasă şi arbustivă pe mal, cu vegetaţie acvatică, dar și zone adiacente, ce oferă posibilități de sorire și îngropare a ouălelor. Perioada de activitate începe de regulă în luna martie și se încheie la sfârșitul lunii octombrie. În timpul sezonului rece țestoasele hibernează pe fundul lacurilor, unde se îngroapă în mâl. Hrana este constituită în principal din insecte acvatice, pești, broaște și mormoloci, la care uneori se mai adaugă și plante. Adulții nu au prădători naturali însă exemplarele de talie mică, mai ales cele abia ieșite din ou, sunt vânate de stârci, pescăruși sau egrete și majoritatea mamiferelor carnivore.

Răspândire

Este întâlnită în sudul şi centrul Europei, nordul Africii şi în zonele umede din Orientul Mijlociu şi Asia Centrală, până la marea Aral. Se găsește în toate regiunile țării noastre, până la altitudinea de aproximativ 700 de metri. În România trăiesc câteva zeci de mii de exemplare.

Reproducere

Atinge maturitatea sexuală la vârsta de 5-6 ani. Femela produce 8-10 ouă albe, alungite şi cu coaja tare, ce măsoară 15-25 mm, pe care le depune în solul afânat de pe malul apei, săpând o mică galerie unde îngroapă ouăle. După 90-100 de zile de incubaţie puii eclozează, în funcţie de condiţiile meteorologice. Unii pot hiberna până în primăvara anului viitor. Pot depune ouă de mai multe ori pe an.

Amenințări

Diminuarea şi fragmentarea habitatelor a condus la pierderea parţială sau totală a locurilor de hrănire şi de însorire, a locurilor de depunere a pontei, a zonelor propice hibernării, au crescut rata accidentelor rutiere şi/sau a interacţiunilor cu omul. Fragmentarea habitatelor a crescut vulnerabilitatea ţestoaselor de apă faţă de prădători şi a factorilor de stres, care reduc drastic rata de supravieţuire a diferitelor grupuri de vârstă, dar mai ales a ouălor depuse şi a juvenililor. Un pericol apărut în ultimii ani este eliberarea țestoaselor exotice în natură de către crescătorii de animale exotice, în special a țestoaselor americane cu tâmple roșii și galbene (Trachemys sp.), care pun o mare presiune pe țestoasele noastre, autohtone. Speciile invazive sunt mai mari și mai puternice, lupta pentru locurile de sorire în lacurile și bălțile unde cele două specii concurează pentru hrană și teritoriu fiind inegală. Ține de noi să împiedicăm expansiunea irațională a speciilor invazive, dar în nici un caz nu milităm pentru distrugerea celor ajunse aici fără voia lor.

Legislație

În România, specia este protejată prin Legea Nr. 13 din 1993, prin care România ratifică Convenția de la Berna (Anexa II – Specii de faună strict protejate) și prin Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 57/2007 privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei și faunei sălbatice, aprobată cu modificări și completări ulterioare (Anexa III și IV A), fiind considerată o specie care necesită protecție prin desemnarea ariilor speciale de conservare. Conform clasificării IUCN, la nivel mondial specia are un statut de aproape amenințată (NT), iar în Cartea Roșie a Vertebratelor din România specia este notată ca fiind vulnerabilă (VU).

Este un animal cu activitate crepusculară și nocturnă, având toate simțurile foarte bine dezvoltate.

Muflonii trăiesc în cârduri mixte, urmele lăsate pe sol fiind asemănătoare cu cele ale oii domestice.

Atât masculii cât și femelele ating maturitatea sexuală în cel de-al doilea an de viaţă. Împerecherea are loc în intervalul august-ianuarie, principala perioadă fiind însă octombrie-noiembrie. După o gestație de 22 de săptămâni, femela dă naștere, de regulă, unui miel, mai rar doi.

Cei mai de temut dușmani ai muflonului sunt: lupul, râsul, șacalul, vulpea și câinii hoinari.

În prezent, la noi în țară, muflonul se întâlnește în numeroase parcuri de vânătoare din Dobrogea, Muntenia, Transilvania și Banat.

Longevitatea este apreciată la 15-20 de ani.

Reprezentanţii Earth Day Network subliniază că anul acesta pe 22 aprilie, de Ziua Pământului, ne confruntăm cu două crize: una este determinată de pandemia pe care o traversăm, iar cea de a doua este reprezentată de schimbările climatice care urmează să se accentueze în anii viitori. Dacă pentru pandemie omenirea nu era pregătită, pentru salvarea mediului avem încă timp să ne pregătim. Trebuie să ne implicăm împreună pentru ca să nu se întâmple un dezastru ecologic. Implicarea de astăzi înseamnă un viitor mai bun. De planeta noastră depinde viitorul nostru!

Detalii puteţi afla accesând adresa: https://www.earthday.org.

 În perioadele de împerechere, 8-10 masculi (uneori şi 200 de indivizi) se adună în spaţii deschise pentru derularea ritualului nupţial. Sunetele scoase de aceştia pot fi auzite şi de la câţiva km distanţă. Specia este poligamă, iar masculii nu participă la creşterea puilor. Cuibul este amenajat într-o groapă în pământ, căptuşită cu vegetaţie, înconjurat de ierburi înalte. Mai rar cuibăreşte în copaci, la o înălţime mai mică de 6 metri.

În perioada aprilie-iunie, femela depune 6-10 ouă, pe care le cloceşte timp de 24 de zile. Puii pot zbura de la vârsta de 30 zile, dar devin independenţi doar la trei luni. Păsările trăiesc în medie 5 ani, longevitatea maximă cunoscută fiind de 12 ani.

Populaţia europeană a speciei este foarte mare, cuprinsă între 2,5 -3,2 milioane de perechi. Cele mai mari efective sunt prezente în Rusia, Finlanda, Suedia şi Norvegia. În perioada 1990-2000 efectivele au scăzut în majoritatea teritoriilor, mai puţin în Rusia. În România, populaţia estimată este de 60-80 de perechi.

Principalele ameninţări ale speciei sunt: degradarea habitatelor şi pierderea surselor de hrană din cauza suprapăşunatului, prădarea de către vulpi şi ciori în unele zone şi vânătoarea ilegală. Reducerea suprapăşunatului şi a vânătorii ilegale pot contribui la refacerea populaţiei. Specia figurează în Lista roşie a speciilor periclitate, întocmită de IUCN (International Union for Conservation of Nature).

Se întâlnește în grădini, livezi, parcuri, la lizieră și în poienile pădurilor cu esențe foioase. Specia are o singură generație pe an. Indivizii adulți zboară în amurg și noaptea, începând cu luna aprilie și până în iunie. Adulţii nu se hrănesc, aparatul bucal fiind rudimentar. Perioada de viaţa este aproximativ zece zile, timp în care femela după împerechere depune ouăle pe ramuri și frunze de arbori și arbuști foioși.

Omizile se dezvoltă în perioada mai-august pe diferiți pomi fructiferi (păr, măr, cireș, etc.), dar și pe frasin și porumbel hrănindu-se cu frunzele acestora. În sud estul Turciei, molia a fost observată și pe o specie endemică de arbore de gumă (Liquidambar orientalis). Toamna târziu omida construiește un cocon în care se împupează. Hibernează în stadiul de pupa. Fluturele poate rămâne acest stadiu şi 2 ani, dacă condițiile climatice nu sunt favorabile pentru a se transforma în adult.

Omizile dispun de metode variate de apărare, printre care se numără intimidarea vizuală, eliminarea de substanțe chimice repelente și emiterea de ultrasunete (stridulații) care au rolul de a descuraja prădătorii.

Femele emană substanțe chimice numite feromoni sexuali care atrag masculii acestei molii. Masculii au antene foarte dezvoltate, sub formă de pană (pectinate), înzestrate cu numeroși senzori olfactivi, cu ajutorul cărora aceștia adulmecă prezența femelelor de la distanțe mari.

Dealtfel prima dovadă clară a comunicării chimice la insecte a rezultat din experimentele relizate de naturalistul francez Jean-Henri Fabre în anul 1870, pe această specie de molie. Fabre a izolat o femela tânără de Saturnia pyri într-o cușcă, iar spre seara a observat prezența a peste 20 de masculi adunați în jurul acesteia. Fabre a concluzionat că femela emite anumite substanțe volatile, care eliberate în aer provoacă atracția între sexe. Au trecut 90 de ani până când tehnicile de analiză chimică au permis identificarea substanței banuită a media această atracție.

Astăzi, Saturnia pyri este o specie amenințată în arealul său de distribuție. Populațiile acestei molii, altădată comună în livezile din zonele rurale, s-au restrâns semnificativ ca urmare a utilizării pe scară largă a pesticidelor.

Datorită frumuseții și dimensiunilor impresionante, molia a atras atenția unor personalități cunoscute, printre care se numără filozoful grec Aristotel, pictorului italian Jacobo Ligozzi  (1547–1627)  și renumitul pictor olandez Vincent van Gogh (1853-1890). Jacobo Ligozzi  ilustrează larva și adultul de ochi de păun de noapte pentru familia De Medici în anul 1585.

Vincent van Gogh observă această molie în anul 1889 în grădina azilului din Saint-Remy-de-Provance, în perioada cât a stat internat pentru afecțiuni mentale. Pictorul schițează molia cu creion neagru, apoi utilizează un creion fin și cerneală maro pentru umplerea antenelor și picioarelor. În notele sale pictorul explică de ce preferat să deseneze molia, în loc să o picteze: “Ca să o pot picta ar fi trebuit să o omor, și ar fi fost un gest rușinos deoarece animalul asta este atât de frumos”. Mai târziu, van Gogh pictează fluturele folosind schița realizată în creion negru drept model.

Rădăcinile plantei sunt slab dezvoltate. Frunzele sunt dispuse sub forma unei rozete bazale. Pețiolul lor este lung, iar limbul este acoperit de peri. O insectă care se așează pe frunza acestei plante se lipește de sucul lipicios al perilor măciucați. Făcând mișcări de eliberare, insecta se lipește de tot mai mulți peri. Aceștia secretă un suc lipicios, abundent, care sufocă insecta. Ea este digerată datorită enzimelor proteolitice timp de câteva zile, din insectă rămânând doar scheletul chitinos.

Plantă medicinală? Preparate obţinute din partea aeriană de Drosera s-au folosit de mult timp în tratamentul tusei, mergând de la tuşea convulsivă şi până la astm. Preparatele au o mare eficienţă terapeutică, însă cantitatea de plantă care se poate recolta din flora spontană este limitată. În acest scop s-au făcut eforturi foarte mari pentru a o cultiva atât în mediul natural, cât și in vitro. Odată cu cultivarea acestei specii s-au ridicat numeroase probleme, cum ar fi natura îngrăşământului folosit (roua cerului nesuportând îngrăşămintele convenţionale, iar fără îngrăşământ plantele cresc greu), natura solului (turbă) şi numărul de plantule care trebuie produse (indivizii sunt foarte mici, iar planta este constituită în proporţie de 95% din apă).

Rezultate bune de cultivare s-au obţinut în Finlanda, cercetătorii putând creşte recolta de material vegetal prin pudrarea frunzelor cu lapte praf, care s-a dovedit o hrană convenabilă pentru plantule.

Atât masculii cât și femelele au culoare brun-roșcată vara, iar în sezonul rece brun-cenușie. Doar vițeii, în primele 3 luni de viață, prezintă fenomenul de homocromie - pe fondul brun fiind prezente șiruri de pete alb-gălbui, care imită imaginea razelor de soare ce ajung pe sol prin frunzișul arborilor din pădure, astfel scăpând deseori de prădători. La naștere, vițeii au o greutate de 7-9 kg, iar la maturitate masculii pot avea între 180-300 kg iar femelele între 90-150 kg.

Împerecherea sau perioada de rut începe în luna septembrie, mai întâi în zonele de joasă altitudine (după 1-5 septembrie), apoi și la munte (după 15 septembrie), terminându-se înainte de jumătatea lunii octombrie. În perioada împerecherii, masculul mugește, boncănește sau boncăluiește. Între tauri se duc, în această perioadă, lupte aprige pentru ciute și teritoriu, supremația dobândind-o cei învingători.

După o gestație de 34 de săptămâni, ciutele pot da naștere, în perioada mai-iunie, la 1-2 viței, foarte rar 3, iar aceștia își urmează mama, pe distanțe scurte, după 1-2 ore de la venirea pe lume.

Cerbii au mirosul excelent, auzul bun și văzul suficient de bun.

Lupul este unul dintre cei mai de temut dușmani naturali ai cerbului. Mai nou, câinii de la stâne, precum și șacalii apăruți în multe zone de joasă altitudine, tind să rivalizeze lupul, mai ales în ceea ce privește prădarea vițeilor.

Longevitatea este apreciată la maximum 18-20 de ani, însă, în natură, rar poate fi atinsă această vârstă, apogeul fiind la 12-14 ani.

Când cerbii formează cârduri dense, aceștia pot produce pagube majore atât în regenerările forestiere, cât și în agricultură, prin roaderea lujerilor și a scoarței arborilor sau prin invadarea culturilor de cartofi sau cereale. Măsurile necesare pentru prevenirea unor astfel de pagube sunt: menținerea efectivelor la un nivel optim prin vânare rațională și selectivă, asigurarea liniștii în pădure, conservarea resurselor trofice, administrarea de hrană complementară, precum și interzicerea pășunatului cu animale domestice în fondul forestier.

Numele genului Fritillaria provine de la cuvântul latin „fritillus” care semnifică „tablă de șah” sau „pahar de aruncat zarurile” și care face referire la desenul de pe tepale. Popular, planta poartă mai multe nume „căldărușă”, „floare de șah” sau „bibilică”, deoarece se aseamănă cu pasărea cu același nume ce are penaj pestriț, negru cu puncte albe.

Din punct de vedere botanic Fritillaria nu este o lalea fiind doar înrudită cu aceasta, astfel este vorba despre o confuzie dată de asemănarea formei petalelor și de faptul că face parte din aceeași familie a Liliaceaelor.

Laleaua pestriţă, una dintre raritățile floristice ale României. Întâlnită în pajiști cu solul îmbibat în apă, tufărișuri, rariști de pădure, zăvoaie, din zona de silvostepă, până în etajul molidului. Arealul de răspândire al speciei este în Europa și Caucaz.

Datorită rarității și vulnerabilității, Fritillaria meleagris este o specie importantă din punct de vedere științific, ea regăsindu-se în Lista roșie a plantelor superioare din România dar și în Lista critică a plantelor vasculare din România. De asemenea, aceasta este ocrotită ca monument al naturii și poate fi admirată de la sfârșitul lunii martie și până în luna aprilie pe perioadă de 7-10 zile (florile rezistă doar o săptămână).

Laleaua pestriță este o plantă decorativă cu numeroase forme de cultură, mai ales în Europa, însă varianta ei sălbatică este pe cale de dispariție și beneficiază de protecție specială în unele rezervații din România. Prezența sa este menționată sporadic și în alte zone decât cele din ariile protejate, acest lucru fiind încurajator.

În țara noastră crește spontan în Lunca Pogănișului din județul Timiș. O altă zonă în care acest monument botanic crește în stare naturală este Rezervația naturală Pădurea Zamostea-Luncă din județul Suceava. Laleaua pestriță crește spontan și în apropierea pădurilor din mai multe localități, fiind menționată în Cheile Turzii (Cluj), Zău de Campie (Mureș), Șesul Orheiului (Bistrița), Lunca Oltului, în Pădurea Zamostea (Suceava) etc.

În ciuda frumuseții sale, floarea nu are miros sesizabil. Există, însă, unii autori care vorbesc despre mirosul său dezagreabil, asemănător blănii ude de animal sălbatic.

Cauzele reducerii și chiar ale dispariției lalelei pestrițe sunt legate de distrugerea habitatelor prin defrișarea pădurilor, pășunatul excesiv, de culegerea abuzivă a florilor pentru comercializare, precum și de scoaterea bulbilor.

Conservarea speciei se poate face: prin monitorizarea populațiilor existente, prin conservarea lor incluzându-le în rezervații naturale, precum și prin cultivarea în grădini botanice.

Legenda lalelei pestrițe (a florii de șah)

Una dintre frumoasele legende care înconjoară viața lalelei pestrițe ne spune că, la curtea împăratului (șahului) Persiei, trăia o tânără numită Daria care avea în grijă grădina imperială. Mergând vestea pentru pasiunea ei față de natură, într-o noapte a avut un vis neobișnuit: i-a apărut o fată care i-a cerut un buchet de flori pentru mama ei care suferea de o boală gravă. În schimbul acestui serviciu, fata din vis i-a promis Dariei că-i va oferi o specie nouă de plantă care să-i împodobească grădina pe care o avea în grijă. Zis și făcut: a doua zi dimineața Daria a avut bucuria de a observa că, pe lângă florile deja existente, a apărut o alta, mult mai atrăgătoare, căreia i-a dat numele de lalea pestriță sau floare de șah.

În România, această sărbătoare își are originea în perioada dintre cele două războaie mondiale, fiind sărbătorită, mai ales în scoli. Elevii instalau în acea zi sau în duminica apropiată cuiburi artificiale pe care le construiseră pentru păsări în timpul iernii. Această tradiție a fost reînviată în 1993 de Societatea Ornitologică Română. Din luna aprilie a anului 1994, Ziua Păsărilor este sărbătorită în fiecare an în România.

Din cele aproximativ 10.000 de specii de păsări din lume, avifauna din România include un total de 436 specii, dintre care 12 specii sunt amenințate la nivel global.

În România au fost desemnate, prin hotărâre de guvern, 148 de Arii de Protecție Specială Avifaunistică, ca parte integrantă a rețelei Natura 2000. Ariile de Importanță Avifaunistică sunt zone importante pentru menținerea populațiilor de păsări sălbatice.

Printre speciile de păsări protejate prin lege în România se numără: pelicanul comun și creț, egreta mare, egreta mică, călifarul, cocoșul de munte, cocoșul de mesteacăn, codalbul, nagâțul de stepă, culicul mic, gâsca cu gât roșu, șoimul dunărean, acvila țipătoare mică, dropia, vânturelul mic, gârlița mică, acvila de câmp, lopătarul etc.

În termenii actuali ai protecției naturii, a ocroti păsările înseamnă a păstra nealterate caracteristicile mediului natural cu tot ceea ce implică această definiție: reducerea și eliminarea poluării apei, solului și aerului, diminuarea cantității de pesticide utilizate în agricultură și silvicultură, refacerea unor habitate (păduri, mlaștini, pajiști) într-o formă cât mai apropiată de cea naturală, diminuarea sau eliminarea acțiunilor umane exercitate direct asupra păsărilor (capturare cu capcane, vânătoarea, distrugerea cuiburilor).

Se cunoaște faptul că unele specii de păsări care în trecut erau dependente de un anumit tip de habitat au dispărut, iar altele au încercat să se adapteze la medii noi de viață profund modificate sau la unele nou create de om. Pe de altă parte, oamenii au posibilitatea de a ajuta păsările asigurându-le condiții de cuibărit și de hrănire, iar acest lucru se poate face oriunde, atât în rezervații naturale, cât și în grădini sau în parcuri.

“Din punctul de vedere-al aerului,/soarele-i un aer plin de păsări,/aripă în aripă zbătând./Oamenii sunt păsări nemaiîntâlnite,/cu aripi crescute înlăuntru,/care bat plutind, planând,/într-un aer mai curat – care e gândul!” – “Lauda Omului” Nichita Stănescu.

Are ochii cu pleoape mobile, corpul acoperit dorsal și ventral cu solzi netezi, cu luciu de smalț, mai mari pe spate și pe abdomen. Coada este de două ori mai lungă decât restul corpului. Coloritul dorsal este arămiu, brun – cenușiu sau albăstrui – cenușiu, uneori cu o linie neagră ventral. Destul de frecvent pe spate pot apărea pete sau puncte albastre. Abdomenul este negru sau cenușiu-închis. Coloritul ne poate ajuta să facem diferența între exemplarele observate și anume: la femele predomină culoarea brună, juvenilii sunt mai aurii, iar masculii au pete albăstrui.

Este inofensivă, iar în caz de pericol își lasă coadă cu foarte mare ușurință.

Ecologie

Trăiește în locuri însorite, suficient de umede, de la liziera pădurilor, în livezi, pășuni etc. Își începe activitatea din luna martie, în funcție de cât de devreme se încălzește vremea. Specia năpârlește de mai multe ori pe an și poate trăi până la 46 de ani. Hibernează în găuri sau la rădăcina arborilor. Se hrănește cu melci, râme și diferite artropode, iar acest tip de hrană este strâns legat de activitatea șopârlei, care este activă imediat după ploaie, în primele ore ale dimineții și la apus.

Răspândire

Aria sa de raspândire se întinde peste Europa Centrala și de Sud, spre sud până în Caucaz și spre nord până în Suedia și Finlanda, precum și în nord-vestul Africii. În România specia are o distribuție predominant centrală, dar este întâlnită și în alte zone ale țării.

Reproducere

Se desfășoară în luna mai, masculul imobilizând femela în timpul acuplării, mușcând-o de ceafă. Specia este ovovivipară, adică femela poartă ouăle până la eclozare, dar fără ca puii să aibă legături placentare cu mama. În luna august femela „naște” între 5-26 de pui care au aproximativ 8,5 cm la naștere și o culoare albicioasă cu o dungă neagră pe mijloc.

Amenințări

Este o specie vulnerabilă afectată de degradarea habitatelor prin înlocuirea masivelor de stejar cu plantații de pin și salcâm, dar și de uciderea deliberată de către localnici sau turiști.

Legislație

În România, specia este protejată prin Legea Nr. 13 din 1993, prin care România ratifică Convenția de la Berna (Anexa III) și prin Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 57/2007 privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei și faunei sălbatice, aprobată cu modificări și completări ulterioare (Anexa IV B), fiind considerată o specie de interes național ce necesită o protecție strictă. Conform clasificării IUCN, la nivel mondial specia are un statut de neevaluată (NE), iar în Cartea Roșie a Vertebratelor din România specia este notată ca fiind vulnerabilă (Vu).

Habitat

Preferă locuri retrase din pădurile deschise, bătrâne, care au în apropiere bazine acvatice (bălți, mlaștini, pâraie). Este o specie mult mai rară și mai retrasă față de barza albă și evită complet prezența omului.

Hrană

Barza neagră se hrănește în special cu pești. Poate consuma și mamifere mici (șoareci, chițcani), șopârle, șerpi, amfibieni, păsări de talie mică (în special pui, uneori și ouă), insecte de talie mare, nevertebrate acvatice (moluște, crustacee).

Reproducere

Perioada de reproducere începe la sfârșitul lunii martie, începutul lunii aprilie. Construiesc cuiburi de dimensiuni mari (folosind crengi, iarbă și mușchi). Acestea sunt amplasate pe arbori bătrâni și înalți, deseori la înălțimi de 10-20 m. Uneori pot cuibări și pe stânci sau pe alte suporturi (polițe în cariere abandonate). Cuiburile sunt refolosite (adesea de către aceeași pereche) mai mulți ani la rând.

Femela depune de obicei 3-4 ouă, pe care le clocește timp de 32-38 de zile. Puii pot zbura de la vârsta de 63-71 de zile.

Amenințări și măsuri de conservare

La nivel global se estimează o populație 24 000-44 000 de indivizi.

În România, estimările arată o populație de aproximativ 415-800 de perechi cuibăritoare, dintre cele 9 800-13 900 de perechi estimate în Europa.

Principala amenințare o constituie dispariția pădurilor bătrâne, neatinse de prezența omului. Lucrările forestiere prin care se extrag arborii maturi și bătrâni au un efect negativ semnificativ asupra populaților de berze negre. În prezent specia este vulnerabilă din cauza diminuării extreme a suprafețelor de păduri deschise, bătrâne, din zonele de luncă.

De asemenea, modificarea cursurilor de apă prin captări reprezintă activități cu impact negativ asupra berzelor negre, prin diminuarea debitului de curgere și implicit, prin reducerea populațiilor de pești, principala sursă de hrană a speciei.

Specia figurează pe Lista Roșie a IUCN (International Union for Conservation of Nature), fiind clasificată cu „risc scăzut” datorită faptului că are un areal de răspândire foarte mare.

În pământ are un bulb acoperit cu tunici netede care în partea inferioară se detașează în inele concentrice. Frunzele sunt netede, înguste (1-1,25 mm) și liniare. Floarea galben-aurie, neparfumată este purtată pe o tulpiniță scurtă și poate ajunge până la o lungime de 3 cm și o lățime de 7 mm. De cele mai multe ori anterele sunt galbene, iar stigmatele sunt portocalii. Fructul este o capsulă triloculară care conține semințe globuloase. Înflorește din februarie până în aprilie.

Crocus chrysanthus este o specie importantă din punct de vedere științific, datorită rarității ei, regăsindu-se în Lista critică a plantelor vasculare din România și în Cartea roșie a plantelor vasculare din România. De asemenea, brândușa aurie creează o priveliște minunată, fiind decorativă mai ales în lipsa altor plante care înfloresc primăvara timpuriu. În ciuda faptului că florile acesteia nu prezintă miros, ele atrag nenumărate insecte polenizatoare, dar și admirația oamenilor.

Printre factorii care influențează negativ răspândirea acestei specii se numără: pășunatul excesiv, culegerea florilor, diseminarea anevoioasă a seminţelor și populațiile reduse cu puține exemplare.

Pentru conservarea speciei Crocus chrysanthus (Herb.) Herb. se recomandă cultivarea în grădini botanice. Planta este ocrotită în rezervațiile Recifii Jurasici Cheia, Pădurea Hagieni şi Pădurea Dumbrăveni.